Ati vazut vreodata un copil care invata sa mearga ? Cum face primii pasi : cata bucurie, cata teama, cata uimire ... e ceva nou pentru el. Si daca se intampla sa cada (inca de cate ori !) ramane el oare jos ? Se ridica si o ia de la capat, e prea bucuros ca sa renunte ; in plus, cand vede ca face placere celor din jur, se straduieste sa mearga si mai mult !
Cam asa se intampla si cu un crestin. Numai ca traim vremea in care cei din jur nu se mai bucura de progresele cuiva ; daca invatam sa mergem pe Cale sau nu, nu mai conteaza pentru nimeni astazi, bine ca stiu ei sa mearga ! daca suntem pe Cale sau nu, acelasi lucru ; e atata libertate ca nu mai vrem sa stim daca cineva si-a ales Calea Sfanta sau calea larga, pentru ca "nu e treaba mea ce face cutare sau cutare". Am ajuns atat de confuzi, ca nu mai stim cand trebuie sa ne implicam si in ce anume putem sa o facem. Am uitat ca datoria noastra este sa ne ajutam unii pe altii, sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune pana va veni Domnul ! ...
Venim la Domnul cu atata bucurie, ne predam vietile in mainile Lui, dar nu mai suntem inconjurati de strigate de incurajare, ci doar de reprosuri si descurajari. Iar daca se intampla sa cadem, abia atunci se bucura ... nu numai ca nu ne intind mainile ca sa ne ajute sa ne ridicam si sa mergem mai departe sau sa invatam sa mergem daca chiar nu stim, dar ne lovesc cat pot de tare si ne ranesc, ca nu cumva sa ne ridicam ; le face placere sa ne stie ramasi trantiti acolo jos ... si daca ne ridicam, ne lovesc din nou ...
Dar cine cade si nu se ridica ? Un crestin se va ridica mereu din caderea lui, oricat de hulit ar fi !
"De sapte ori cade cel neprihanit, dar Domnul il ridica" spune Biblia.
Iar daca va trebui sa se tarasca, se va tara si tot va avansa, pentru ca Domnul ii va da putere !
Si daca nu se mai poate ridica si de acolo de jos va chema Numele Domnului, Domnul il va purta pe bratele Lui, pentru ca El nu a lasat niciodata ca cel ce se increde in Numele Lui, sa ramana de rusine inaintea vrasmasului Domnului ...
Pentru ca, da, vrasmasii nostri sunt mai intai vrasmasii Domnului nostru Isus si cine lupta impotriva noastra, lupta defapt impotriva Domnului ... slavit sa fie Dumnezeu pentru biruinta care este a Lui si de care avem si noi parte !
Pentru ca El a biruit si este biruitor odata pentru totdeauna si cei ce se incred in El, sunt biruitori prin El !

Mi-aduc aminte de niste versuri din repertoriul fomatiei dc talk care re refera la acest lucru. "What if I stumble", tradus inseamna "ce fac daca ma-mpiedic".

Ce se va intampla daca ma-mpiedic, gresesc pasul si ma fac de ras. Ma vei mai iubi doamne, daca mersul meu devine doar o tarare? Iarta-ma tata pentru teama care o am, caci asa de ingusta este calea si ori de cate ori pasesc pe alaturi, me aleg cu rani.

Si eu cred ca pana nu stapanim frica de cadere, nici nu vom avea curajul sa pasim mai curajos pe cale, adica sa ne punem increderea cu totul in Dumnezeu.

Domnul Isus sa te binecuvanteze !
In sfarsit am auzit si eu ceva nou si la care nu m-am gandit niciodata :
"frica de cadere" . O sa cuget la asta, mai ales ca multe lucruri le-am evitat tocmai din cauza acestei frici.

Cat priveste caderea din intamplare, am convingerea ca Dumnezeu care ne stie slabiciunile are indurare si iarta, daca e din intamplare. Daca pacatuim cu voia e mai grav !

Pastorul Richard Wurmbrand spunea ca el cand a facut marturisirea pacatelor lui, i-a zis fratele la care s-a marturisit : "multe pacate ai facut si grele, dar eu una iti spun : o sa mai faci pentru ca om esti si traiesti pe pamant. Dar cel mai mare pacat este sa crezi ca bunatatea Lui Dumnezeu s-a terminat si nu mai poate ierta !..."

Nu incurajez pacatul, dar sti ce scrie Biblia cu privire la inmultirea harului in urma pacatului si aici inteleg ca cu cat cineva a cazut mai rau, cu atat intoarcerea este mai sincera, pocainta mai adanca, smerenie mai multa si acolo lasa Dumnezeu si mult har, multa mila, iertare si indurare, ca sa mangaie sufletul intristat si sa-l ajute sa se ridice. Ap. Pavel scrie despre iertarea celui pedepsit, sa fie iertat si primit din nou ca sa nu cada de prea multa intristare si sa nu dea prilej diavolului in felul acesta sa mai castige suflete.

Dumnezeu a prevazut si a pregatit totul pentru noi, chiar in cazul unor caderi, avem ridicarea si primirea din nou asigurate prin credinta, numai sa nu se bucure vrasmasul de noi !

Frica de cadere este reala, si ma gandesc, sanatoasa. Pavel scrie filipenilor

"Astfel dar, prea iubiţilor, [...] duceţi pînă la capăt mîntuirea voastră, cu frică şi cutremur".

Frica si cutremur. Dar oare (si aici ma framant de multe ori) aceasta este esenta mantuirii? Se pare ca acesta este doar inceputul. Un om matur in credinta nu mai are frica de cadere, pentru ca "... dragostea desăvîrşită izgoneşte frica; pentrucă frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n'a ajuns desăvîrşit în dragoste."

Eu ma gandeam ca se refera la altfel de frica, mai degraba teama de a nu intrista pe Dumnezeu cu ceva, unde spune Pavel sa ne ducem mantuirea cu frica si cutremur pana la capat.
Cat priveste versetul care cuprinde expresia "... frica are cu ea pedeapsa", eu cred ca se refera la cei care au frica sa slujeasca Lui Dumnezeu, cum ar fi in prigoane, sau ca ne e rusine de oameni si frica sa nu ne descopere ca suntem crestini ... o sa ma mai gandesc si eu ; dar asta cred ca este ca daca dragostea este desavarsita pentru Dumnezeu, frica de oameni dispare, si frica de pedeapsa, sau frica de a pierde serviciul sau viata chiar din cauza ca suntem crestini ...

Eu cred ca problema acestui ciclu de cadere si ridicare are cauze la un nivel mai fundamental. Este vorba de puterea pacatului care inca ne stapaneste. Cand pacatuim, constiinta ne condamna, pentru ca lumina adevarului ne arata ca am pacatuit. Atunci strigam catre Dumnezeu ca el sa ne ierte, si astfel prin aceasta iertare capatam pace in inima. Dar aceasta pace este efemera pentru ca descoperim imediat un alt lucru: pacatul care l-am savarsit nu a fost un eveniment izolat, ci doar o simptoma a unei probleme mai grave si mai greu de rezolvat: omul launtric este el insusi bolnav. El este acela care intotdeauna alege pacatul in locul sfinteniei. Si cilcul se repeta, adica pacatuim, ne cerem iertare ca apoi sa ne intoarcem iarasi la pacatele de odinioara.

Iar pentru crestini in crestere, nu este suficient ca sa cerem doar iertarea pacatelor ca sa putem dormi bine noaptea. Lucrarea mantuirii nu este desavarsita pana cand nu primim eliberarea; noi avem nevoie de iertarea pentru ceea ce facem si am facut, dar mai mult, avem nevoie de eliberare fata de ceea ce suntem. Si abia atunci vom fi capabili de acea dragostea lui Dumnezeu care se manifesta prin indeplinirea spontana a poruncilor. Abia atunci nu vom mai trai in invataturile incepatoare a caror rezultat este frica. Dar pana atunci suntem nevoiti sa repetam clasa intai si sa ne indoim ori de cate ori venim in fata lui Dumnezeu. Pana cand va continua dragostea lui daca noi tot schiopatam pe cale.

Eu pot sa marturisesc ca in intelegerea Scripturii am avansat, dar in implinire bat pasul pe loc de cativa ani si ma panichez pe zi ce trece. Sunt ca un elev care intelege bine teoria, dar cand e vorba de practica, e aproape imposibil ; desi stiu bine ca credinta fara fapte e moarta, totusi la capitolul asta cad mereu corigenta, din mai multe motive.
M-am rugat Domnului sa imi inteleaga motivele, dat fiind ca doar El le cunoaste bine, dar se pare ca e datoria mea sa depasesc asta indiferent de motive ... cred ca nu exista circumstante atenuante inaintea Domnului.
Cat priveste caderea, aici sunt nu numai in ceata, ci in bezna totala ... dupa ce m-am pocait, desi am facut-o cu toata inima, abia mi s-a dat botezul dupa trei ani, ca le era frica la pocaiti de comunisti. Se faceau doar botezuri la rau si ma tot amanau. Am fost botezata in final la penticostali si apoi cei fara cult m-au torturat psihic ca nu am facut bine, ca e pacat, pana in ziua cand am crezut si eu ca asa este. De atunci tot cad in depresie, desnadejde si tristete si caut sa inteleg lucrarile Lui Dumnezeu fara sa mai ascult parerile altora ca sa nu ma mai clatin. Ma rezum la a crede pe Dumnezeu la litera si sa nu rastalmacesc Cuvantul cu interpretari.
Domnul m-a facut sa inteleg abia dupa cativa ani ca momentul caderii mele a fost acela cand am negat valabilitatea botezului in baptistiera la penticostali ... si de atunci am ramas undeva la poalele muntelui si nu mai pot sa urc. Mi se pare ca sunt cazuta langa carare si de cate ori trece cineva, atata pot sa mai fac doar, sa ii arat drumul si sa ii spun : "uite, pe aici trebuie sa o iei, mergi cu atentie si nu te abate ! vezi ca vei intalni fiare salbatice care te vor sfasia ca si pe mine daca nu vei sti sa ramai neclintit ! nu tremura inaintea lor si vor tremura ele inaintea ta ! bucura-te cand altii rad dispretuitor de tine sau iti fac rau ..."
Da, atata stiu si pot sa fac foarte bine, dar eu raman mereu cazuta in vale si nu este cine sa ma ajute si pe mine ; de acolo gem si mi se pare ca Domnul nu ma aude sau nu mai vrea sa imi raspunda ...
Cineva spunea ca daca pacatuim, la fiecare pacat intra cate un duh rau in noi care se declara stapan in inima noastra, ne domina si ne chinuie ... si eu traiesc intr-un pacat : am parasit orasul natal pentru ca eram prea hartuita moral de mama si membrii unei biserici. Inainte de a pleca am fost convinsa ca numai biserica nu mai era aia cu faptele lor si suferintele ce le cauzau altora.
De atunci spun ca imi merge foarte bine si alte lucruri, nu din placerea de a minti, ci din dorinta de a nu se bucura ei de dificultatile pe care le-am intampinat eu.
Cata vreme am suferit nu m-a mustrat cugetul, cautam sa ma indreptatesc. De catava vreme insa, Dumnezeu mi-a deschis niste porti si acuma vad ca nu le meritam, din cauza ca am trait in minciuna.
Problema este ca imi e greu sa le marturisesc acuma ca eu am fost ca acela care lucra ca porcar si ca pe cand eu o duceam foarte rau, ma laudam ca o duc foarte bine ... dar va trebui sa le spun ! desi Dumnezeu mi-a pregatit multe binecuvantari in ultima vreme, eu sunt tot mai trista si mai apasata si am mare nevoie sa fiu nu numai iertata de pacatul ca am mintit, dar si eliberata de consecinta pacatului : chinul, nelinistea, tristetea ...
Uite, ca sa fi incredintat deci ca ai dreptate, am marturisit ca asa stau lucrurile in realitate cu un om care a cazut ... si vrea sa se ridice.